Printre cărţi ca printre oameni

Interviu de Lucia Andronic        

Fiind îndrăgostită de carte,viaţa-i se pare a fi o adevărată enciclopedie.Olga Cojocaru este bibliotecara care activeaza de 26 de ani în cadrul Universităţii de Stat din Moldova.De unde izvorăşte această dragoste vom afla din interviul urmator.

1.Ce reprezintă cartea pentru dumneavoastră?

Cartea este totul pentru mine.De mic copil îmi plăcea să citesc,să cunosc mai mult decît copii de vîrsta mea.Dacă nu ar fi cartea în viaţa mea ,atunci ea nu ar avea sens.

2.Care au fost emoţiile care v-au copleşit cînd aţi intrat pentru prima oară în biblioteca de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinte ale Comunicării?

Nu pot să redau prin cuvinte ceea ce simţeam în acel moment.Dar ştiam că ceea ce va urma să fac nu mă va dezamăgi.Mă simt printre cărţi ca printre oameni.

3.Ce carte va marcat viaţa?

Nu pot s-ă aleg doar una.Din toate cărţile am avut ceva de învăţat.Orice carte care a trecut prin mîinele mele a lăsat amprente şi în viaţa mea.

4.Ce părere aveţi despre bibliotecile online?

Pot să spun că ne-a ,,furat” mulţi studenţii.Mă simt incomod cînd nu pot să îi ajut pe ei cu literatura de care au nevoie şi îmi spun ,,Ei dacă nu aveţi aici informaţii atunci pe internet precis trebuie să fie”.Biliotecile online îi face pe studenţi să fie mai lenoşi.

5.Cum crede-ţi, care este viitorul bibliotecilor tradiţionale dacă se vor dezvolta bibliotecile online?

Eu sunt optimistă şi cred că biblioteca tradiţională va rămîne mereu chiar dacă ar avea concurentul principal biblioteca online.Oricum cartea este carte şi nu poate fi înlocuită cu calculatorul.

6.Care ar fi consecinţele apariţiei bibliotecii digitale în cadrul facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării?

Eu cred că vor avea doar consecinţe bune,deoarece ei îşi vor exercita în modul lor activitatea,dar biblioteca tradiţională în felul ei.Consider că ar trebui să fie o colaborare şi să lucrăm doar în folosul studentului.

7. Ce părere aveţi despre biblioteca online EPSCO?

Nu sunt în pas cu această informaţie,dar consider că dacă se dezvoltă bibliotecile sub orice formă ,este un plus mare pentru cei care vor să acumuleze cunoştinţe.

O sărbătoare ratată

de Irina Bejenari

E joi, și ar trebui să fie o zi reușită, pentru că am dormit mai mult ca deobicei, pentru că am perechi abia la 11:10 și am în dotare um material (bun după părereaa mea) pe care urmează să-l citesc la ore, dar parcă ceva tot nu e bine. Motivul e că azi se sărbătorește “ Ziua Studentului”, iar eu studentă în anul III nu ar trebui să fiu aici.

Intru pe poarta universității unde, pe ici-colo se zărește cîte un student rătăcit. Nu mai e nici pe departe buna dispoziție care te încarcă cu energie pentru întreaga zi. Și cînd mă gîndesc că azi văd toate astea doar din cauza că ieri nu am fost destul de inspirați să găsim un argument plauzibil care  să-l convingă pe dmn-ul Vlad Madan  să ne elibereze de la ore. Iar acum, poftim, suportăm consecințele.

Pe pragul universității, reporterul unei televiziuni încerca să facă un material la această temă. Surprinsă și ea că încă a mai găsit studenți pe aici, se apropie de cîțiva dintre ei.  “ De ce ați venit azi la facultate?”, a răsunat vocea jurnalistei. Pentru un moment au tăcut toți. Apoi unul dintre ei răspunde pe un ton supărat :      “ne-au impus! ”, și au intrat toți în universitate. Era lesne de înțeles că studenții nu au azi chef de vorbă.

De cum am intrat în bloc, ceasul din hol, care ne întîmpină în fiecare dimineață mi-a amintit că nu mai am timp de zăbovit și că trebuie să mă grăbesc dacă nu vreau să fi venit degeaba la facultate. În auditoriu tăcere. Suntem pregătite să începem ora, tocmai 5 studente. “ Să știți că nu mai facem azi perechi. Ori nu vine profesorul, ori dacă vine ne dă voie să plecăm acasă” a spart tăcerea colega de lîngă mine. La care altă colegă din banca vecină o contrazice: “ Nu e genul dmn-ului Madan. El ar face lecția și cu un singur student”. Aici se încheie discuția, nimeni nu mai are nimic de adăugat, dar toți așteaptă să vadă cine are dreptate. Sună! Iar odată cu acesta, mereu punctual intră și profesorul. Cu un comportament fires, ne salută și începe să facă apelul. Avea să pună mulți de “a”. Cu toate astea arată că nu-l prea deranjează frecvența redusă de azi. Mi-am dat seama că o să facem prechile de la sunet pînă la sunet, fără careva exepții. Am citit materialele ca de obicei, iar pentru ora a doua ni se propune să vizionăm un film. Acceptăm, pentru că nu avem de ales. “ Lilia 4ever, e un film foarte bun, merită să-l vizionați. și cel mai important, atrageți atenția la cadrele filmate și la posibilitățile ce se puteau folosi”, ne explică  profesorul ce urmează să facem. Privisem acest film încă din liceu și știam că e unul interesant, dar și foarte lung. Cu gindul că va trebui să stăm la facultate încă mult și bine, filmul mi se pare azi unul lipsit de interes. De aceeași părere sunt și colege. Trecînd de cîteva ori prin audiotoriu, o profesoară ne întreabă în șoaptă “ Fetelor, ce-ați venit voi azi la ore?”. Zîmbim și plecăm rușinoase capul. Chiar așa, ce facem noi azi aici?...  Plictisite, cu capul sprijinit în mînă, privim spre televizor fără să înțelegem măcar ceva din acest film. Păcat, de altfel, pentru că știu că e foarte interesant. Azi suntem mai tăcute ca niciodată. Și doar din cînd în cînd, răsună vocea profesorului revoltat de comportamentul eroinei: “ Voi să nu fumați, să nu faceți așa, să nu răspundeți vînzătorului ca ea...”. E prima dată cînd așteptăm cu nerăbdare să se termine un film. Un sunet ne-a atras atenția. E telefonul dmn-ului Madan, care din cele vorbite am înțeles că trebuie să plece. Toate ne îndreptăm privirea spre dumnealui, și așteptăm fraza mult dorită. “ Vizionăm mai departe?”ne-a întrebat profesorul. “ Nu!”, am răspuns grăbit toate odată și pînă să apuce dumnealui să mai zică ceva, noi eram deja în coridor. Aici, dar și în toată universitatea nu mai e nimeni, decît vreun profesor ce se grăbește spre casă și femeile de serviciu. Cu gîndul la colegii ce au stat azi acasă îmi zic “e o sărbătoare ratată, sau poate nu... pînă deseară e încă mult, cine știe?...”

StomacFm” în premieră

de Irina Bejenari

E a patra pereche. Gălăgia de dimineață s-a redus pînă la minim. Doar vocea profesorului, niciodată obosită, răsună în auditoriul 436, unde 20 de studenți stau plictisiți, cu ochii spre tablă, dar cu gîndul plecat undeva departe. Și atunci cînd plictiseala domină, începi să cauți interes pe pereți. Iar cel mai larg asortiment de interese ți-l oferă, fără îndoială, băncile universității, unde generații la rînd de jurnaliști și-au lăsat amprenta. Pe lîngă rolul lor de bază, studenții au descoperit și alte funcții ale meselor. De exemplu, suport pentru autografe. Cum să fii student și să nu-ți scrii numele măcar pe o masă, cu atît mai mult că toți colegii au făcut-o deja. Riști să nu intri în istorie.

Cu capul sprijinit în mîna stîngă, număr studenții ce au stat cîndva în locul meu, numele cărora le citesc de pe banca în care sunt așezată. Printre rînduri observ un desen, îmi pare ceva cunoscut. Colega de alături zîmbește și îmi dau seama că e opera ei.

Privesc și mă gîndesc, că talentați mai sunt jurnaliștii. Desene, inscripții, idei filosofice (aici a fost omorît timpul), propuneri( Hadem toți acasă, aici nu-i nimic concret), destăinuiri (Eu m-am săturat – eu tot- și noi!), poezii, cîntece și o largă prezentare a cunoștințelor în limbile străine. Și toate astea într-un singur căpușor studențesc. Cine-ar fi crezut?...

Nelipsite sunt și perlele acestora. ”Capetz”, ” prinkolina”, ”vapshe”, ”prikini”, ”o, my god”, ”kill me” sunt doar cîteva din expresiile deocheate ale studenților.

Mă întorc la colega care stă în banca din spate să văd de ce priveliște se bucură ochii ei. Diferența nu e mare. O întreb și-a lăsat și ea amprenta. ”Nu pot săma laud cu o așa reușită. Poate au fost moment cînd mă plictiseam și doar am conturat ceva, nu și am desenat. O fac doar cei mai puțin curajoși sau foarte plictisiți”, îmi răspunde ea cu o față serioasă. Auzind discuția noastră, o altă colegă intervine: ”Fantezia jurnalistului nu o poți opri. Ce-ar fi să se facă un loc amenajat unde studenții și-ar înșira ideile, mesajele, desenele și alte abilități”, se grăbește ea să ne împărtășească ideea-i genială.

Că mare lucru sunt mesele astea, cîte încap pe ele... La lucrări, examene, în timp ce profesorii sunt preocupați să elimine orice sursă de inspirație posibilă, copiuțe, telefon, caiete, salvarea vine chiar de pe bancă. Printre desene și glume se regăsesc și tipologizări, funcții sau tot felul de noțiuni. Argumentul e simplu, ”că doar no să ne ia și masa de înainte”.

Și să nu credeți că tot ce este scris pe bănci e doar o stare de moment. Aici studenții își fac planuri mari de viitor. În curînd, pe piața media, își va face apariția un nou post de radio. Fondatorul a reușit să stabilească denumirea radioului, sfera în care va fi specializat. Prima publicitate a și apărut deja, unde dacă nu pe mesele facultății. ”Doar la radio StomacFm poți asculta piesa *Mi-e foame* cu refrenul: ghiur, ghiur, ghiur”. Cu toate puse bine la punct, i-a rămas un singur lucru – să-și ia licența de emisie.

Discuția din timpul lecției m-a făcut curioasă așa că merg să aflu și părerea șefei catedrei de jurnalism, Georgeta Stepanov, de altfel fostă student la facultatea respectivă. ” Întotdeauna au fost devastatori de mobilă, ori se plictisesc, ori este lipsă de educație, a celor 7 ani de acasă. Și apoi există și această atitudine agresiv-consumativă a studenților”, a menționat șefa catedrei.

Și dacăse credea că tineretul devine din ce în ce mai agresiv și mai distrat, cele ce urmează răstoarnă această concepție. ” Cu ceva timp în urmă aceste inscripții erau mai multe și mai agresive. Acest proces e în descreștere, așa că putem ajunge să avem un mobilier curat ”, mă uimește Georgeta Stepanov.

Cu toate astea, conducerea facultății se gîndește și la soluții de păstrare a mobilierului. O mărire a contractului, în opinia lor, i-ar motiva pe studenți să păstreze totul curat. Și cum toate sunt posibile, ar fi bine să ne gîndim de două ori înainte de a ne lăsa amprenta pe băncile universității.

BOBOCI PE SCENĂ

De Diana Eni

Întrecere între” boboci”! Casa de cultură a Universităţii de Stat din Moldova a găzduit cîteva perechi de studenţi ai anului întîi de la diferite facultăţi.

În incinta casei de cultură a USM a avut loc etapa finală “Balul Bobocilor”, unde au participat 7 perechi. Ei au fost puşi la cîteva încercări: să însceneze o zi din viaţa studenţilor, măiestria în arta dansului şi alte activităţi. Membrii juriului au rămas mulţumiţi, însă Octavian Grigoriu,conducătorul teatrului dramatic „Dialog”   a precizat că: “Participanţii au dat dovadă de dragoste frumos pentru cultură ceea ce mă bucură foarte mult, dar m-au deranjat două aspecte: în primul rînd m-a supărat aparatura şi că concurenţii au ţinunt microfonul prea aproape, ceea ce a deranjat foarte mult urechea. Îmi pare rău că tinerii din ziua de acum nu ştiu să vorbească corect măcar atunci cînd ies pe scenă. Haideţi să lăsăm limba cea din şcoală şi să vorbim limba română.”

Cîştigătorii acestui concurs au fost cei de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Ei au cîştigat un sejul de 4 zile la munte şi de alte premii de la sponsori. Pe al doilea loc s-au plasat studenţii de la Facultatea de Fizică, locul 3 l-au ocupat  perechea de la Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Şi pe ultimul loc reprezentanţii Facultăţii de Drept.

Perechea de la FJŞC Eugen Pascari si Caterina Catelnicova au spus că s-au aşteptat că vor învinge, căci au depus un efort mare pentru aceasta. Ei s-au pregătit 5 zile pentru concurs.

Organizatorii acestui eveniment au fost rectoratul universităţii şi comitetul sindical. 

                                                                                                                                                                             Diana Eni

Muzeul de arheologie - un “tărîm necunoscut” pentru studenţii USM-ului

De Cristina Gavrilenco

  

      Înainte de a intra în auditoriul 535 credeam ca este o sală obişnuită de curs -  m-am covins apoi de contrariul. Intru în sală şi prima care mă întimpină este o linişte profundă, ce te face să îţi doreşti să ramîi un timp aici, pentru a medita şi pentru a admira peisajul sălii total diferit de ceea ce vazusem eu pînă acum. Observ la capătul auditoriului un singur student. Tre’ să fi ramas ca să scrie vre-un conspect, imi spun eu. Mă voi apropia mai tîrziu de el. Voi exploara mai întîi această nebişnuită sală şi necunoscută pînă acum de mine, şi sunt sigură , de majoritatea studenţilor din Universitatea de Stat.

     Într-un spaţiu de aproximativ 70 m², gaseşti aici un interior plăcut, care pe lîngă scaunele şi băncile unei săli obişnuite de curs, are şi un mobilier asamblat în formă de vitrine, iar pe vitrine sunt expuse piese de muzeu. Majoritatea pieselor sunt modelate din ceramică şi sunt diferite ca formă, dimensiuni şi decor. Pe lîngă acestea , am posibilitatea să analizez şi stranietatea unor piese din os, bronz, aramă sau fier.  De la arme la piese de podoabă, aici gaseşti unelte de munca şi obiecte de cult una mai frumoasă şi mai neobişnuită ca alta.

    Încep o convorbire cu studentul( Mihai Gheorghiţă )pe care l-am observat încă de la început, acesta îmi marturiseşte că este fascinat de lumea arheologiei şi aşa cum aici sunt expuse mai multe piese arheologice, el de fapt stă şi le analizează sau studiază de mai multe ori în această sală. Aflu de la Mihai că auditoriul are şi predestinatie didactică, conţine aproximativ 30 de locuri şi este predestinat nemijlocit disciplinelor legate de specializarea în arheologie, astfel studenţii au posibilitatea să studieze pe viu cultura popoarelor care au locuit pe teritoriul ţării noastre din cele mai vechi timpuri.

    Despre istoria acestui muzeu am decis să aflu de la şeful catedrei de arheologie , cu siguranţă cunoaşte mult mai multe lucruri despre muzeu decît oricare altă persoană; aşa şi a fost : muzeul a fost creat la insistenţa acestuia. Ion Niculiţă îmi marturiseşte că muzeul a fost creat la facultatea de istorie în anul 1970 iar în prezent conţine 1500 de piese arheologice  amplasate în 18 vitrine. Majoritatea materialelor aflate în fondul muzeului au fost recuperate în timpul cercetărilor arheologice ale colectivului de profesori ai catedrei de arheologie şi istorie antică,   Ion Niculiţă menţionează că şi studenţii au contribuit la completarea muzeului  cu piese arheologice, aceştia le gasesc în diverse locuri din republică cum ar fi Hansca, Suruceni, Butuceni, Saharna.

     Îl intreb cît de des vin vizitatorii în acest mic dar minunat muzeu şi după expresia feţii constat că studenţii universităţii de stat nu sunt interesaţi de a-şi cunoaşte propria istorie, însă, dupa cum bine ştim, daca nu-ţi cunoşti istoria neamului-nu te cunoşti pe tine însuţi.

Trebuie să faci facultatea de jurnalism ca să devii jurnalist?

De sabina Popic

Probabil mulți dintre noi ar afirma cu certitudine că jurnalismul nu presupune neapărat și absolvirea facultății în domeniu. E de-ajuns să ai talent și ambiție, să te pricepi să redactezi un text și să ai memorie bună. Impresie greșită! - bizuită doar pe ideea că există mulți jurnaliști buni care n-au făcut facultatea de specialitate, așa cum există și mulți absolvenți de jurnalism care n-au nici o treabă cu gazetăria.

Jurnalismul este o meserie la fel ca: actoria, regia, pictura, coregrafia, arhitectura etc. Desigur, fără talent nu vei reuși în acest domeniu, chiar dacă ai sau nu o facultate. Dar vreau să deliberez afirmația că: “jurnalist te naști, nu te faci”. Nici o formă de învățământ de pe planeta asta nu te “face” ceva! Ceea ce “te faci” e opțiunea ta! Tot ce contează este profesionalismul, cu care nu ne naștem, ci-l deprindem prin muncă.

Sigur, facultatea de jurnalism nu te face jurnalist, dar te poate ajuta (daca vrei și dacă știi să o folosești) să pătrunzi în domeniu, îți dă un punct de plecare. Cei care nu au facultate au suferit mult prin redacții, până au ajuns să aibă habar de ceva meserie. După câțiva ani se jură că poți face meseria și fără facultate. Adevărul e pe jumătate. Ei uită să precizeze că, vrând-nevrând, au citit toate manualele de jurnalism care se studiază în facultățile de profil. Au fost siliți de împrejurări, pentru că în mass-media trebuie să fii bun ca să reziști.

Cunosc absolvenți de jurnalism care nu sunt în stare să facă o știre decentă. Cunosc jurnaliști care nu știu să ducă o frază până la capăt. Unii habar n-au că virgula n-are ce căuta între subiect și predicat! Sau scriu și spun lucruri de genul “Am decât o sută de mii care vreau s-o cheltui”. Alții se gândesc foarte mult atunci când îi întrebi cine e președintele SUA. Astfel, facultatea nu te va putea învăța limba română, nu te va putea ajuta să recuperezi cărțile pe care ar fi trebuit să le citești până la vârsta de student și probabil că nu va putea să-ți schimbe obiceiurile proaste. O facultate de jurnalism n-are cum să te schimbe dacă nu citești presa zilnic, și dacă scrii prost, și dacă nu te interesează ce se întâmplă în jurul tău, și dacă n-ai conștiința faptului că jurnalistul are o răspundere față de publicul său, că e obligat să spună adevărul și să ajute oamenii să înțeleagă cum și de ce se întâmplă lucrurile într-un anumit mod și cum le afectează viața. Da, vei avea o diplomă, dar nu vei fi jurnalist!

Ca să fii jurnalist, trebuie să te folosești de facultate. Învață să discerni între profesorii care n-au nimic de spus și cei de la care poți învăța ceva, folosește biblioteca, fă-ți temele, însușește-ți rigoarea academică, acumulează teorie, pentru a înțelege resorturile și mecanismele comunicării de orice fel. Exersează cât mai mult, adună experiență practică, scrie, mergi pe teren, scrie, fă-ți blog, colaborează în mass-media sau angajează-te, scrie, pune întrebări, scrie, scrie, scrie. Stăpânește limba română, fii permanent informat, adună cultură generală, fii creativ. Și într-un final vei deveni un jurnalist bun.

Facultatea de jurnalism nu te transformă peste noapte (sau peste trei ani) în jurnalist. Munca tot tu o faci: deschizi ochii, îți lași cerebelul în bătaia ideilor și conceptelor care se vor vehicula pe la cursuri. Absorbi, decantezi, iar ce se sedimentează depinde doar de abilitatea, cheful și dedicația ta. Pe lânga asta, “apetitul” veșnic pentru nou și inedit, lipsa de prejudecăți…Gata, ești jurnalist!

Curiozități

De Sabina Popic

De-ale profesorilor

• “Fiecare cu ciumadanul lui”
• “Face cruce cu limba”
• “Nevăzătoii au probleme tehnice cu ochii”
• “Nu sunt cărți specializate. Este doar una -  în România, dar e în tiraj mic și n-o s-o găsiți. Dar dacă tot o găsiți, aia nu e suficientă”
• “Are un stil mioritic, adică – de-a oaia”
• “Nu e reportaj. E un fel de struțo-cămilă”
• “Titluri învecinate de alături”
• “Chiar și un păr rebel poate fi mai atrăgător decât un păr lins și prea îngrijit”
• “De obicei, la lansări de carte, se fac mese pompoase special pentru jurnaliști. Și cum după asta să  critici organizatorii?” 
• “Numai prostul spune tot ce știe”
• “Hai să nu vă spun ce l-a învățat biserica pe om în Evul Mediu! Biserica l-a învățat în felul următor…”
• “Nu se uită, că nu suntem la 80 de ani”
• “Să nu mor și eu prost”
• “Îmi place să-i strig în șoaptă pe cei ce strigă”
• “Domiciul prenatal”
• “Este cel mai bun manual de investigatie, pentru ca este unicul”
• “Nimic nou sub soare”
• “Stramt în pantaloni”
• “Vă sinucid”
• “Hai să ne uvajîm”
• “Mă întreb și vă întreb”
• Vestitele ”Țâbirica”și “Scoreni”

De-ale studenților

• “Nu te du’nicăieri. Tu du-te deodată și sună”
• “Tot ce-i rotund, e Isac”
• “Nu vorbim, că o să ne ia pe sus proful”
• “Un scriitor atât de important! Știu o carte de-a lui”
• Înțelesul este clar
• OMG!

Sabina Popic, J093L