Mihai Lescu: „Dacă omul, la o anumită vârstă, nu a pierdut sentimentele copilăriei el poate deveni poet”

Interviu realizat de Vera Gogu

Trecut- clopotniţa pe deal.

Prezent- cei ce sapă în mal.

Viitor florile de care-ngrijeşti.

Ce mai doreşti?

Absolvent al facultăţii  de Litere a Universităţii  de Stat, secţia ziaristică, nu scrie din ambiţie, fiind convins că cel mai bine îţi exprimi gândurile şi emoţiile prin poezie. Mihai Lescu şi-a exprimat în creştere numerică  volumele de poezii. Astefel prima carte editată se numeşte  “Cerul dintâi”, a doua carte editată se numeşte  “Maluri”,  a treia “Triplu zbor”,  şi “Luminătorii de Joi”  este a patra carte editată.    “Al cincilea anotimp” ar fi fost demumirea celui de al cincilea volum de poiezii, dar alţii i-au luat-o înainte  cu titlul. Acum domnul Lescu e în căutarea altui titlu… 

 Care au fost factorii în devenirea dvs ca poet?

 Lectura. Dar m-au determinat şi pedagogii care mi-au predat Limba şi Literatura.

 Care este autorul care v-a marcat copilăria?

La şcoală, cel mai mult m-au impresionat  scriitorii copiilor: Ion Creangă şi  consăteanul meu Spiridon Vanghelii.

  Care teme prevalează în poeziile dvs?

În versurile mele, mai ales în cele din cântecele realizate  pentru interpreţi  prevalează tema veşnică- dragostea, desigur nuanţată  în diferite aspecte şi modalităţi de exprimare.

  Pentru care interpreţi aţi scris versuri?

Colaborând cu compozitorul -Saveliu Cojocaru, am scris versuri pentru Mariana Cepraga,  Boris Gîrlea şi regretatul Anatol Roşcovan. 

Colaborând cu compozitorul Dinu Matvievici, am scris versuri pentru studioul Şansa Ta de la Palatul de Cultură al Feroviarilor din Chuşinău.

 Care figuri de stil vă place cel mai mult  să utilizaţi  în poeziile dvs?

Pe de o parte sunt adeptul afirmaţiei că poezia nu poate exista fără metaforă.

Pe de altă parte sunt convins că dacă scopul suprem este să adăugăm mai multă substanţă metaforică uneori se minimalizează din calitatea textului.

  În care curent literar  consideraţi că vă încadraţi?

Vârsta nu îmi permite să fiu  modernist.  Eu rămân la idea că ne  putem exprima sentimentele  cu un vers cu rimă clasică tradiţională.

O viaţă legată de Universitatea de Stat

Interviu realizat de Vera Gogu

Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934)  absolvent al facultăţii de Litere a promoţiei anului 1956, doctor habilitat în filologie, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,  actualmente lector superior a Universităţii de Stat.

Vera Gogu: Cum artăta Universitatea de Stat în anul 1951, când eraţi primul an la facultate?

A.C.: Universitate era forte mica, toate facultaţile erau într-un singur bloc. Eram puţini   studenţi şi învăţam în doua schimburi.   În 1953 eram aproximativ 1000 de studenţi la   universitate.

V. G.: Cine din profesorii care v-au îndrumat v-au marcar personalitatea?

A.C.: Am avut mare noroc de profesori buni: Nicolae Corlăteanu, care m-a    remarcat şi mi-a fost conducătorul tezelor de licenţă şi doctorat, răposatul Vasile Coroban şi alţii graţie cărora am  obţinut  Diploma Magna cum Laude.

V. G.:  Care au fost cele mai grele momente din studenţimea dumneavoastră?

A.C.: Trecerile  de la o etapă la alta reprezintă momente grele pentru mine. Perioada sudenţească a fost dificilă din punct de vedere material, trăiam doar din bursă, de aceea lucram.

V. G.: Cine au fost colegii dumneavoastră de grupă?

A.C.: Regretatul Gheorghe Malarciuc, regretata  Elena Damian,  Raisa Suveică şi  Ion Eţcu.

V. G.:  Ce este prioritar în activitatea dvs didactică?

A.C.: Prioritatea mea este pregătirea pentru prelegeri şi împărtaşirea cunoştinţelor mele cu studenţii.

V. G.: Cîţi doctori habilitaţi şi doctori aţi pregătit până acum?

A.C.: Am  pregătit 5 doctori habilitaţi şi 34 de doctori în filologie. 

V. G.: Aţi ţinut prelegeri şi în alte universităţi ale lumii, care sunt ele?

A.C.: Am ţinut prelegeri la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Universitatea de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova, Institutul de Limbi  Străine din Minsk, Universitatea Provence-Marseille din  Franţa.

V. G.: Prin ce se deosebesc studenţii de peste hotare de studenţii Universităţii de Stat?

A.C.: În străinătate e prea mare libertineajul. Profesorii nu fac apelul cum se face în universităţile noastre, de aceea numărul celor care frecventează orele este mic. Deseori în convorbiri cu unii  studenţii din străinătate te convingi că ei nu stiu  atât de mult cât stim noi despre ei, despre istoria ţării lor.

V. G.: Ce le doriţi studenţilor şi profesorilor cu ocazia aniversării a 65-a  a Universităţii de Stat?

A.C.:  Profesorilor le doresc sănătate iar studenţilor le-aşi dori să facă cât mai   multe lecturi.

Aneta Grosu: “Nu aveam puterea de a ne lupta și solidariza cu anumiți oameni”

Interviu realizat de Sabina Popic

Promoția 1974-1979, Jurnalism, Universitatea de Stat din Moldova. Înfruntând toate adversitățile Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, studenții-jurnaliști au încercat să spargă zidurile cenzurii și să lupte împotriva comunismului. Era nevoie de curaj, calitate adeverită și  de jurnalista Aneta Grosu, care făcea parte din acea promoție. Despre cum au fost anii studenției în sistemul sovietic ne-a vorbit chiar dumneaei. 

Dna Grosu, cum a decurs prima zi la facultate?

Parcă eram un copil care merge prima oară la școală. Eram venită dintr-un sat de la nordul Moldovei, pentru prima dată fără părinți, într-o lume nouă, necunoscută. Din satul meu puteam ajunge la Chișinău doar cu trenul Ocnița-Chișinău. Respectiv, nu puteam călători în fiecare zi de-acasă până la universitate. Din acest motiv, m-au distribuit în caminul nr.7. Nu știu astăzi cum arată căminile, dar atunci erau un fel de casă, un loc în care se legau prietenii. Tot în prima zi am cunoscut și grupa a 3-a de la jurnalism, din care făceam parte.

 Ce obstacole ați întâmpinat pe parcursul anilor de învățământ, luând în considerare regimul totalitar de atunci?

Erau situații diferite. Dintotdeauna au existat probleme cu vorbirea în limba rusă, în special a celor veniți de la țară, care nu prea o cunoșteau. Erau multe discipline predate doar în rusă. Ne poticneam, desigur. Au fost cazuri care m-au făcut să înțeleg că trăim într-o țară nu tocmai democratică. Mai mulți colegi de ai mei au devenit victime ale acestei societăți pentru faptul că încercau să se opună acelui regim. Pentru un stil mai rebel, pe care îl aveau cei din grupa noastră, au convocat o adunare cu părinții la facultate, pentru prima și ultima dată. Au făcut-o ca să bage frică în părinții noștri, iar ei, ulterior, să ne poată stăpâni. De asemenea, unii erau exmatriculați nu pentru că nu cunoșteau sau aveau rezultate mai proaste la diferite discipline, ci pentru că încercau să se opună comunismului științific sau studierii unor discipline în limba rusă. Nu aveam puterea de a ne lupta și solidariza cu anumiți oameni. Au fost chiar și cazuri dramatice, când studenții erau alungați, iar rămași pe stradă, se pomeneau fără prieteni și toate aceste circumstanțe îi provocau la sinucidere. În plus, pe atunci se încerca racularea unor persoane la serviciile secrete. Lucrul ăsta se întâmpla într-un mod foarte brutal. De exemplu, aveam un coleg din regiunea Cernăuți, care nu asculta alte posturi de radio decât România. Și “careva” de la universitate, fără știrea și voia lui, își permiteau să intre în cămin la el ca să-l supravegheze, să vadă ce citește, ce posturi de radio ascultă. Băiatul ăsta n-a mai ieșit din probleme.

 Într-un regim atât de dur, de ce peripeții ați avut parte, pe o notă mai pozitivă?

Ce-i drept, de aventuri mereu am avut parte. Dacă să vorbim de cele pozitive, o să fac o retrospectivă. Eu încă din școală cunoșteam bine franceza. Când am venit la facultate, ne-au repartizat la o profesoară tânără, laborantă la catedră, care era vorbitoare de limba rusă și vorbea în franceză cu un accent străin limbii franceze. Eu nu mă puteam adapta la pronunția ei și râdeam întruna; nu puteam să-mi frânez râsul când auzeam cum pronunță. Și ea mă dădea afară de la ore. Atunci eu am prins gustul. Exact timp de o pereche puteai viziona un film. Astfel, imediat ce intra profesoara, făceam scene de râs, ea mă alunga afară și așa am vizionat, într-o perioadă scurtă de timp, toate filmele din oraș la ora de franceză. Pe urmă, era oricum mai greu să mă descurc la examen, deoarece femeia era ofensată de comportamentul meu, dar s-a trecut.

 Cum s-au reflectat studiile în cariera dvs.?

Eu cred că în cariera mea s-au refletat prieteniile care le-am legat la facultate, nu studiile. Eu până azi am relații foarte bune cu colegile mele de facultate, ne întâlnim periodic la evenimentele de familie. Exemplul lor de a-și trăi viața mi-au înlocuit orele de la universitate, ba chiar m-au ajutat mai mult. Eu întotdeauna încercam să pun pe primul plan copilul meu, dar nu cred că mi-a reușit. Am mari regrete că deseori munca mi-a răpit cea mai mare parte din timp. N-am realizat nimic excepțional ca să fi meritat sacrificiile.

 Care sunt avantajele și dezavantajele studenților-jurnaliști de acum față de cei ce au studiat în timpul sovietic?

Noi, de exemplu, n-am învățat nimic despre jurnalismul de investigație. Nu exista această noțiune atunci. Ce-i drept, nici acum nu avem jurnaliști de investigație. Deseori sunt nedumerită că facultatea trimite la stagii, la un ziar de investigație, jurnaliști care habar n-au de așa ceva. Eu am mari obiecții la felul cum universitatea pregătește jurnaliștii pentru muncă. Elementar, nu pot scrie o frază fără greșeli, n-o pot construi logic, n-au idee de surse, n-au responsabilitate. S-a întâmplat că am dat studenților și aparat de fotografiat, și numere de telefoane, și reportofon, iar ei dispăreau pentru câteva zile și nici nu sunau, cel puțin, să anunțe! Eu vreau să văd facultate mai aproape de jurnalism, de activitatea practică. Trebuie să fie selectați cei care într-adevăr vor să facă jurnalism. Din păcate, acum oricine poate învăța dacă are bani. S-a pierdut din farmecul acestei meserii. Le doresc studenților-jurnaliști să citească presă și să învețe limbi moderne, pentru că jurnalismul adevărat se face în altă parte decât Moldova, și să se implice cât mai devreme în domeniu ca să aiba timp să crescă profesional.

Mie frică de încă un eşec

Interviu realizat de Irina Bejenari

O istorie de viaţă ce te cutremură şi te lasă să reflectezi şi să preţuieşti altfel viaţa. La o vîrstă foarte fragedă şi-a pierdut vederea, dar a continuat să lupte mai departe. Este povestea Inei Cernei originară din satul Glinjeni, raionul Făleşti, care încă de mică a înţeles că soarta omului se află în mîinile Domnului. Si dacă soarta a lovit-o dintr-o parte, fericirea a venit din altă parte. Dumnezeu a înzestrat-o cu talent. Cîntă la fiecare festivitate din sat, iar pînă una alta lucrează ca maseoză la Centrul Comunitar ,, Nufărul Alb,, din satul de baştină. Pentru jurnalism are o dragoste aparte, şi chiar dacă nu a reuşit să urmeze această facultate nu renunţă cu una cu două la aceasta pasiune.

- Cînd s-a născut pasiunea ta faţă de jurnalism ?

- Încă din şcoală îmi placeau foarte mult lecţiile de limbă şi literatură romană, citeam şi foarte mult atunci, iar atunci cînd priveam televizorul îi spuneam mamei că vreau să fiu şi eu ca prezentatoarele de acolo. După ce mi-am pierdut vederea am înţeles că nu mai aveam şanse să ajung jurnalistă. O rugam pe mama să îmi citească ziare.

- Care rubrici, materiale îţi plăceau cel mai mult ?

- Am o plăcere deosebită să acult editoriale sau comentari. Admir maiestria jurnalistilor de a se juca cu cuvintele. Atit adevar ascund in unele glume. Deseori încerc si eu sa scriu asemenea materiale, doar ca ale mele sunt departe de cele din ziare.

- Cu toate astea  în 2008, ai aplicat la facultatea de jurnalism, de unde a venit această idee?

- Ideea a fost a mamei, ştia că îmi doream foarte mult să fac această facultate, şi în primăvara anului 2008, ea a insistat să aplic la jurnalism, tot ea a fost cea care ma încuraja şi era sigură de succesul meu. Am avut succesul şi am trecut concursul.

- Totuşi, în acelaşi an ai şi abandonat facultatea. Care a fost motivul?

- Nu am abandonat de bună-voie. Chiar dacă îmi era ceva mai greu decît colegilor de acolo, îmi plăcea ceea ce făceam. Depuneam mult efort ca să fiu în rînd cu ceilalţi. Problema cea mare era că nu mă puteam deplasa de una singură, iar ca să plătesc un însoţitor era costisitor. Plus că mai aveam nevoie şi de un calculator performant, adaptat pentru oamenii nevăzători. Am conştientizat că nu le pot cere aceatsa părinţilor. Ştiam că era peste puterile lor. Eu totuşi le sunt recunoscătoare că au luptat foarte mult pentru viaţa mea. Decizia să renunţ am luat-o singură, chiar dacă nu mi-a fost uşor.

 - Ce a urmat după facultate?

- M-am reîntors la activitatea mea de odinioară. Zilnic mă aflam printre copiii internaţi la  centrul comunitar, unde eu sunt angajată ca maseoză. În zilele de sărbătoare cîntam sătenilor la concerte.  Sunt activităţile pe care le fac pînă în  prezent şi le fac cu plăcere. Acestea, m-au ajutat să trec oarecum peste acel eşec.

- Acum ştiu că ai un calculator performant. Nu te-ai gindit să aplici din nou la facultatea de jurnalism?

- Da, am primit cadou calculatorul la care visam, doar că la jurnalism nu o să mai dau a doua oară. Mie frică de încă o dezamazire. Două eşecuri ar fi prea mult pentru mine.

- Ce s-a întîmplat cu acea plăcere de a asculta şi de a scrie editoriale, comentarii? A dispărut odată cu dezamăgirea?

- Nu, a devenit o tradiţie ca în zilele de duminică, mama să-mi citească articolele preferate din săptămînalul nou apărut. Cît despre cele pe care le scriu, încerc să fur de fiecare dată cîte ceva nou de la jurnaliştii profesioniştişti. Părinţii şi colegele de lucru le citesc cu plăcere.

De unde nu-i, de acolo se mai fură

Investigație de Irina Bejenari

Furt în lanţ la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării din Universitatea de Stat din Moldova. Calculatoarele de aici au intrat în vizorul infractorilor, şi dacă le-a mers odata, au încecat de mai multe ori.

Prima spargere s-a dat la 5 octombrie, chiar de ziua profesorilor. Ziua în amiaza mare, de la catedra de Jurnalism a fost sustras monitorul calculatorului de la masa de lucru. În acest moment, personalul catedrei avea pauză de masă. Cristina Negrea, laboranta catedrei de Jurnalism, susţine că a lipsit doar 40 de minute, iar cînd a revenit, uşa era descuiată. “ Am ieşit din birou la 1-15 şi m-am întors la 1-55. Uşa nu era forţată, hoţul probabil a avut cheia cabinetului. ”

În acelaşi timp, a fost deschis şi biroul şefei catedrei de Jurnalism, Georgeta Stepanov. Mare i-a fost mirarea cînd a primit un telefon în timp ce se afla la ore şi a fost anunţată că biroul său a fost spart. Din birou nu a diparut nimic, motivul fiind - calculatorul prea vechi. Georgeta Stepanov spune că obişnuieşte să-şi lase geanta în cabinet, dar atunci, parcă anticipînd evenimentul, şi-a luat-o cu ea la ore. “Cu ceva timp înainte am înaintat o cerere la decanat ca să-mi schimbe calculatorul pe unul mai nou. După acest incident cred că o să merg să o retrag”, a mai adăugat şefa catedrei.

Poliţia a anchetat cazul, dar nu a reuşit bine să plece că a fost chemată din nou.

În aceeaşi ordine de idei, la 11 octombrie s-a dat cea de-a 2 spargere. Din sala cu calculatoare 412, a fost sustras un monitor de această dată şi procesorul acestuia. Ghinionul de a descoperi infracţiunea i-a revenit iarăşi Cristei Negrea. Aceasta a observat lipsa calculatorului cînd a venit să încuie cabinetul.

Deşi au trecut 2 săptămîni de la primul furt şi respectiv o săptămînă de la cel de-al doile, poliţia încă investighează cazul. Ei spun că în ambele cazuri este vorba de unul şi acelaşi infractor.

Întîmplător sau nu, din căminul Facultăţii de Jurnalism au dispărut 3 laptopuri.

Acesta nu este singurul furt înregistrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Anul trecut, din sala video au fost sustrase 3 cameri de luat vederi. Făptaşul, odată prins, a reîntors 2 dintre camere, iar pe una reuşise să o vîndă. Acesta a fost judecat de curînd. Poliţiei i-a luat jumătate de an să resolve acest caz. Pînă una-alta aveţi grijă de lucrurile personale.  

Altă latură a stagiunii-susţinerea

Reportaj realizat de Diana Eni

Plini de laude sau nu prea, cu zîmbete pe faţă sau trişti  . Astfel au continuat susţinerea practicii de vară studenţii anului III, Facultatea Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării.

De la  nota 7 pînă la 10 au fost notaţi aproape  20 de studenţi care au realizat stagiunea la posturile de radio.Conducătorul practicii a venit cu critică, cît şi îndrumări pentru ei. Precum a menţionat Serafim Isaac, doctor conferenţiar-universitat, anul acesta practica nu se deosebeşte cu mult de anii precedenţi. A rămas mulţumit de majoritatea materialelor şi chiar a îndemnat unele persoane ca să activeze la radio. Profesorul a mai accentuat că sunt multe materiale originale, care  nu se deosebesc de cele ale profesioniştilor.

Majoritatea dintre studenţi s-au arătat mulţumiţi de rezultatul obţinut şi  cum au fost notaţi, chiar dacă unii din ei aveau suspiciuni la acest capitol. Doina Dragoi, studentă a spus: “Am susţinut practica cu 2 zile mai tîrziu decît ceilalţi şi mă aşteptam la o notă nu prea bună, însă  din fericire nu am avut parte de acest insucces. Mi-a apreciat pe măsura stagiul meu de practică şi sunt mulţumită de nota obţinută.”

Prima susţinerea a practicii au avut-o studenţii care au efectuat stagiunea de vară la televiziune. Spre deosebire de cei care au îndeplinit practica la radio au fost mai puţini.

Ludmila Sârghi: “Am început să descopăr ce înseamnă "hand made"”

Interviu realizat de Sabina Popic

Lector la Facultatea de Jurnalism și Știinte ale Comunicării și artistă în hand-made. Cărți, studenți, colegi de breaslă și… coliere, inele, obiecte de decor. Se pare că  Ludmilei  Sârghi i reușește în toate să depună câte o bucăţică de suflet.

 De cât timp practici hand-made?

Pasiunea mea s-a născut într-o noapte, pe la ora trei, acum 2 ani. Pe atunci, trebuia să realizez un proiect pentru masterat și nu prea aveam idei. Am descoperit un site interesant, cu diferite lucruri create de meșterițe și aceasta m-a inspirit. Nu am început deodată să creez, s-a aprins doar becul și eram entuziasmată. În plus, erau anumite bariere, de exemplu faptul că nu pot desena sau nu voi putea modela. Dar, de fapt, trebuia pur si simplu să încep să fac ceva. După primele încercări, nu tocmai reuşite, eram tentată s-o las baltă. Dar, probabil, prea mare era curiozitatea pentru acest domeniu şi prea mare şi dorinţa mea de a reuşi să creez ceva frumos. De-atunci, am început să caut orice şi oriunde. Încerc, nu-mi iese, las mâinile în jos, îmi zic că nu voi putea face niciodată ce pot face alţii, dar mă avânt din nou, reuşesc şi sunt fericită.

 De la cine ai învățat această tehnică?

Nu pot spune că m-a învățat cineva. Din start, termenul de „hand-made” îmi era absolut străin, apoi, rând pe rand, am descoperit tehnici pe care le-am aplicat ulterior.  Am învățat din internet unele lucruri. Sunt foarte multe tutoriale, master-clasuri, unde se explică prin imagini, text sau video cum să creezi anumite lucruri. De asemenea, am frecventat și cursuri la un magazin de artizanat, unde, pentru a-și promova produsele, se organizau master-clasuri.

 Ce lucruri confecționezi?

Am o bogată colecţie de rame pentru fotografii, oglinjoare, suporturi pentru lumânări, bijuterii, ceasuri de perete, site pentru cernut, suporturi pentru vase fierbinţi, farfurii decorate . Din textile fac diferite broşe, agrafe, bentiţe. Nu este ceva ce îmi place să creez în mod deosebit. „Hand-made”-ul este o noţiune atât de largă şi adună atâtea tehnici şi idei, că nu mi-ar ajunge o viaţă să le încerc pe toate. Anume asta şi-mi place, că pot inventa şi crea mereu ceva nou,  chiar şi din lucruri vechi şi aparent neutilizabile. Pot fi create obiecte decorative din lucruri de prin casă: ziare vechi, sticle, farfurii, cutii. De exemplu, am creat ceasuri de perete din discuri de vinil şi chiar din farfurii,  am decorat borcănaşe metalice de la conserve, am făcut suporturi pentru vase fierbinţi din ziare vechi, rame foto - din reviste, am decorat pahare şi le-am transformat în suporturi pentru lumânări. Totul depinde de creativitate şi de felul în care putem reinventa lucrurile. Un creator adevărat improvizează şi lucrează cu ce găseşte prin casă.

 Care sunt pașii pentru a crea o pereche de cercei, de exemplu?

A face cercei din argilă polimerică este un proces destul de interesant, fiindcă îți aduci aminte de copilărie. Argila este asemenea plastilinei, pe care trebuie s-o modelezi în forma dorită, în cazul nostru-cercei. Îi pui în cuptor, ca plăcintele, îi coci 15 minute, sau 20, în dependență de grosimea cercelului, îi răcești, îi lăcuiești și cerceii sunt gata. Întreg procesul durează în dependență de complexitatea accesorului. De exemplu, un colier poate fi făcut și două-trei ore.

 Cum îți promovezi produsele?

Le postez pe site-urile de socializare. În plus, am avantajul de a fi într-un mediu de jurnaliști, care mă promovează și mă recomandă altora, mai ales când este vorba de un cadou original. Inițial, vroiam doar o apreciere din partea colegilor, prietenilor, ca să-mi spună ce părere au despre ceea ce am făcut. Acum, și banii ar fi un atu, deși nu sunt materialistă. Ce-i drept, deocamdată profitul nu este mare, deoarece pentru materia primă cheltui foarte mult, iar lucrările le vând prea ieftin. De cele mai multe ori, le dăruiesc, pentru că îmi face o plăcere să-i bucur pe cei dragi cu lucruri personalizate. Doar o parte din lucrări rămân să-mi coloreze casa. Această ocupație nu este o afacere pentru mine, ci mai mult un hobby. Nu vreau să-i dau un aspect comercial și să fac doar ce trebuie.

 Care a fost cea mai memorabilă situație legată de hand-made?

Primul meu eșec, când am încercat să creez prima pereche de cercei și o brățară din argilă polimerică. Greșeala a fost că am pus “scheletul” accesoriilor într-un cuptor prea fierbinte. Am potrivit cam cât credeam eu că sunt 110 grade, dar de fapt acolo erau probabil 200. A fost o dezămăgire totală când am văzut că totul e topit și ieșea un fum dens. Totul a ars. Credeam c-o să renunț.

 În ce măsură este apreciat hand-made în Republica Moldova?

Este un mit faptul că moldovenii nu apreciază lucrurile făcute manual. Dimpotrivă, foarte mulţi caută obiecte personalizate, deosebite, în special pentru cadouri. „Hand made”-ul este o formă mai modernă a artizanatului, a creaţiei populare, iar munca manuală a fost dintotdeauna apreciată. Un obiect creat manual valorează mai mult decât 100 de kitch-uri de la piaţă!