O istorie de viaţă ce te cutremură şi te lasă să reflectezi şi să preţuieşti altfel viaţa. La o vîrstă foarte fragedă şi-a pierdut vederea, dar a continuat să lupte mai departe. Este povestea Inei Cernei originară din satul Glinjeni, raionul Făleşti, care încă de mică a înţeles că soarta omului se află în mîinile Domnului. Si dacă soarta a lovit-o dintr-o parte, fericirea a venit din altă parte. Dumnezeu a înzestrat-o cu talent. Cîntă la fiecare festivitate din sat, iar pînă una alta lucrează ca maseoză la Centrul Comunitar ,, Nufărul Alb,, din satul de baştină. Pentru jurnalism are o dragoste aparte, şi chiar dacă nu a reuşit să urmeze această facultate nu renunţă cu una cu două la aceasta pasiune.
- Cînd s-a născut pasiunea ta faţă de jurnalism ?
- Încă din şcoală îmi placeau foarte mult lecţiile de limbă şi literatură romană, citeam şi foarte mult atunci, iar atunci cînd priveam televizorul îi spuneam mamei că vreau să fiu şi eu ca prezentatoarele de acolo. După ce mi-am pierdut vederea am înţeles că nu mai aveam şanse să ajung jurnalistă. O rugam pe mama să îmi citească ziare.
- Care rubrici, materiale îţi plăceau cel mai mult ?
- Am o plăcere deosebită să acult editoriale sau comentari. Admir maiestria jurnalistilor de a se juca cu cuvintele. Atit adevar ascund in unele glume. Deseori încerc si eu sa scriu asemenea materiale, doar ca ale mele sunt departe de cele din ziare.
- Cu toate astea în 2008, ai aplicat la facultatea de jurnalism, de unde a venit această idee?
- Ideea a fost a mamei, ştia că îmi doream foarte mult să fac această facultate, şi în primăvara anului 2008, ea a insistat să aplic la jurnalism, tot ea a fost cea care ma încuraja şi era sigură de succesul meu. Am avut succesul şi am trecut concursul.
- Totuşi, în acelaşi an ai şi abandonat facultatea. Care a fost motivul?
- Nu am abandonat de bună-voie. Chiar dacă îmi era ceva mai greu decît colegilor de acolo, îmi plăcea ceea ce făceam. Depuneam mult efort ca să fiu în rînd cu ceilalţi. Problema cea mare era că nu mă puteam deplasa de una singură, iar ca să plătesc un însoţitor era costisitor. Plus că mai aveam nevoie şi de un calculator performant, adaptat pentru oamenii nevăzători. Am conştientizat că nu le pot cere aceatsa părinţilor. Ştiam că era peste puterile lor. Eu totuşi le sunt recunoscătoare că au luptat foarte mult pentru viaţa mea. Decizia să renunţ am luat-o singură, chiar dacă nu mi-a fost uşor.
- M-am reîntors la activitatea mea de odinioară. Zilnic mă aflam printre copiii internaţi la centrul comunitar, unde eu sunt angajată ca maseoză. În zilele de sărbătoare cîntam sătenilor la concerte. Sunt activităţile pe care le fac pînă în prezent şi le fac cu plăcere. Acestea, m-au ajutat să trec oarecum peste acel eşec.
- Acum ştiu că ai un calculator performant. Nu te-ai gindit să aplici din nou la facultatea de jurnalism?
- Da, am primit cadou calculatorul la care visam, doar că la jurnalism nu o să mai dau a doua oară. Mie frică de încă o dezamazire. Două eşecuri ar fi prea mult pentru mine.
- Ce s-a întîmplat cu acea plăcere de a asculta şi de a scrie editoriale, comentarii? A dispărut odată cu dezamăgirea?
- Nu, a devenit o tradiţie ca în zilele de duminică, mama să-mi citească articolele preferate din săptămînalul nou apărut. Cît despre cele pe care le scriu, încerc să fur de fiecare dată cîte ceva nou de la jurnaliştii profesioniştişti. Părinţii şi colegele de lucru le citesc cu plăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu