Interviu realizat de Diana Eni
S-a născut în Coşerniţa nouă, raionul Soroca şi a avut parte de o copilărie frumoasă şi activă. Face parte dintr-o familie cu cinci copii, avînd două surori şi doi fraţi care sunt mai mici decît ea. Părinţii au fost cei care au instruit-o pe parcursul copilăriei şi au avut grijă să nu îi lipsească nimic. Persoana dată este Doamna Silvia Grossu, care în prezent este profesoară la Universitatea de Stat din Moldova.
1.De unde vi se trag rădăcinile dvs?
S.G.: Dacă e să vorbim despre generaţia buneilor şi a părinţilor, atunci eu vin din Cîmpia Sorocii de lîngă Nistru. Părinţii tatălui şi ai mamei sunt din Coşerniţa de pe malul Nistrului şi de acolo ne tragem şi noi. Numele de familie pe care l-am purtat înainte de căsnicie, e Donos, Donosie, Donose, sunt mai multe variante atunci în accepţia general e o familie cu originea în Grecia şi în Franţa. În Franţa este un sat de pe munte, unde predomină acest nume de familie. Din partea mamei suntem români de baştină hîngăni şi andrieşi, fără de amestecuri. Din partea bunicii de pe tată am şi sînge ucrainean.
2.Unde v-aţi petrecut copilăria?
În satul meu de baştină Coşerniţa Nouă, dar cel mai mult îmi plăceau săptămîinile cînd plecam în sat la bunici, la Coşerniţa. Acest sat m-a impresionat destul de mult. Era într-o contradicţie evident cu felul de a fi al satului meu, cu oamenii şi hudicioarele. Aici este un relief deluros, stîncos şi cu foarte multe izvoare. Satul era situat în albia rîului Nistru, astfel mă impresionau tot felul de scoici şi pietricele. Şaptesprezece izvoare erau doar din dealul pe care locuia bunica mea şi din alte dealuri curgeau cîte 3-7 izvoare, mereu cu număr impar. Străbunicul meu ieşea în fiecare dimineaţă ca să cureţe cele 17 izvoare. Eu am crescut în susurul acestora, unde erau locuri foarte pitoreşti. Copilăria mea este foarte marcată de oamenii din acest sat. Ei purtau prenume pe care nu le auzisem niciodată : Agafia,Dosia, Agripina, Eftinia, Tecla, Istina, Axinia. Am avut o copilărie frumoasă şi plină de aventuri pe meleagurile acestui colţ de rai.
3.Ce v-a marcat copilăria dvs?
Pe mine m-a marcat atenţia cu care m-au copleşit toţi ai casei. Întotdeauna am simţit lucrul acesta. În casa noastră nu erau rostite astfel de cuvinte copiilor, precum “te iubesc”, însă atitudinea care o aveau părinţii faţă de noi şi care ne-o cultivau unul pentru celălalt se simţea şi nu mai era nevoie să se spună. Eu ştiam că mama ţine la mine , că tatăl se mîndreşte cu succesele mele de la şcoală. Lucrurile astea mă încălzeau şi m-au ajutat foarte mult, m-au ajutat să cresc cu sentimentul că sunt şi eu iubită şi că am fost aşteptată pe această lume. La noi în familie se muncea foarte mult. Tatăl meu se trezea, cum spunea mama “ Cînd se îngînă ziua cu noapte” la ora 4-5 dimineaţa. El avea mereu de lucru. De mică ştiam că părinţii mei sunt gospodari şi puteau să facă multe. Ei mereu se străduiau să avem de toate, să nu ne lipsească nimic, să mergem de puţine ori la magazin. Bunicii au fost şi ei cei care ne alintau cu anumite bunătăţi. Noi eram cinci în familie, dintre care eu eram cea mai mare. Am început să conştientizez rolul meu atunci cînd aveam vrio 5-6 ani . Mama deja avea încredere în mine şi mă lăsa acasă cu fraţii, unul avînd 2 ani şi altul unul şi jumate. De mică am învăţat să îmi asum responsabilităţile şi pentru ceilalţi. Aşa cum sunt cea mai mare dintre toţi sunt şi cea mai mică de statură. I-am ţinut pe toţi în braţă şi am purtat poverile în copilărie.
4.Care au fost ghiduşiile cele mai interesante pe cînd eraţi mică?
Îmi aduc aminte că aveam o vecină, care îmi era şi prietenă pe nume Ludmila. Era o fată deosebită, avea nişte idei ieşite din comun, era energică şi pe atunci una la părinţi, căci intervalul dintre ea şi fraţii ei este de mulţi ani. Ne plăcea să ne izolăm, să ne mai povestit diferite lucruri. Odată am plecat la ea, căci a spus că va fi acasă . În spatele casei era o şură care avea pod şi acolo putea să stea cloşca, puteau să intre găini să facă ouă. Acel loc era refugiul nostru .M-am dus în pod cu gîndul că ea o să vină, însă aşteptările mele m-au înşelat. Am mai stat, am strigat-o prin prejurul casei şi nu era. În timpul ăsta văd că o găină iese din cuibarul său şi acolo a rămas un ou cald şi frumos. L-am luat fără ca să mă ascund prea tare şi repede l-am dus mamei, fiindcă aşa făceam şi acasă. Mama m-a văzut şi m-a întrebat de unde vin, după care m-a întrebat ce am în mîină, la care eu am răspuns că un ou. M-a întrebat dacă Ludmila mi l-a dat şi eu la rîndul meu am spus sincer că nu. Ea atunci mi-a spus o zicală :” Azi un ou, mîine un bou, iată aşa devii hoţ”, după care m-am gîndit ce ar fi însemnînd aceasta şi de ce mama mi-a spus aceste cuvinte, dar nici nu mai îndrăzneam să o întreb. Am dus oul cela înapoi cu mare ruşine şi aveam impresia că toată lumea se uita la mine. L-am pus unde era şi mă gîndeam că acum chiar nu am nevoie ca prietena mea să fie acasă. Iata aşa mi-a fost de învăţătură.
5. Ce era specific pentru familia în care aţi crescut?
Mama nu ştiu cum făcea că era masa plină de bucate pentru noi. Foarte bine gătea, cred că deprinsese această meserie de la bunica . Un obicei la noi era că pentru sîmbătă şi duminică în a doua jumătate a zilei de sîmbătă se făceau plăcinte şi răcituri sau se tăia un iepure şi se făcea o ciulama sau sarmale. Ca să avem timp de două zile, fiindcă mama nu obişnuia ca duminica să facă mîncare, căci se considera păcat. Cît timp decurgea liturghia nu aveai voie să lucrezi.
Un alt lucru specific ar fi că în toată dimineaţa mergeam la lavuar, în casă sau afară, treceam pe lîngă părinţi fără ca să le spunem vreo vorbă, apoi ne spălam pe faţă, ne ştergeam după care mergeam la icoană şi spuneam “Tatăl Nostru”. După toată această procedură spuneam bună dimineaţa părinţilor. Nu aveam voie să vorbim cu cineva pînă nu spuneam rugăciunea. Mama ne spunea “ Neprimenit nu vorbeşti cu mine. Dacă încă nu te-ai închinat Domnului nu ai dreptul să vorbeşti.” Eu credeam că aşa se face peste tot şi nu am ştiut că aceasta era o modalitate de educaţie doar la noi în familie. Pe lîngă aceasta am mai conştientizat şi alte reguli care erau specifice doar în cadrul familiei noastre. Aveam în curte o fîntînă.Atunci cînd veneam cu căldarea de apă şi aveam vreun oaspete, trebuia să iau cu o cană apă neîncepută şi să propun mai întîi acestuia, după care aveam şi eu voie să beau. Mie mi se părea că e barbar în raport cu noi copiii şi mama ne-a explicat că prin acest fel demonstrăm respectul faţă de persoana (ele) din vizită.Un alt aspect era ca atunci cînd vedeam pe vreun naş de botez, fie chiar de departe trebuia să îl aştepţi sau să te apropii şi să te saluţi. Această faptă servea drept semn de respect. Odată un naş de-al nostru s-a plîns că un frate nu i-a dat bună ziua. Pentru aceasta fratele a fost pedepsit în felul următor: noi toţi stăteam în faţa casei şi mama l-a trimis să spună: “ Bună ziua poartă” de 5 ori şi tot se întorcea înapoi. Pentru mine aceste lucruri erau deja fireşti. Şi acestea nu sunt toate trăsăturile, care ne deosebeau de alţii.
6. Dar dvs respectaţi aceste reguli în familia pe care o aveţi?
Nu pot să spun că exact aşa am procedat cu copii mei ca să îi învăţ, însă anumite reguli erau şi în casa noastră “bătute în cui”. Reguli care ţin de igienă, curăţirea sufletului, că trebuiau să rostească rugăciune, să aprindă lumînare în amintirea cuiva, să facă o donaţie.
