Mihai Lescu: „Dacă omul, la o anumită vârstă, nu a pierdut sentimentele copilăriei el poate deveni poet”

Interviu realizat de Vera Gogu

Trecut- clopotniţa pe deal.

Prezent- cei ce sapă în mal.

Viitor florile de care-ngrijeşti.

Ce mai doreşti?

Absolvent al facultăţii  de Litere a Universităţii  de Stat, secţia ziaristică, nu scrie din ambiţie, fiind convins că cel mai bine îţi exprimi gândurile şi emoţiile prin poezie. Mihai Lescu şi-a exprimat în creştere numerică  volumele de poezii. Astefel prima carte editată se numeşte  “Cerul dintâi”, a doua carte editată se numeşte  “Maluri”,  a treia “Triplu zbor”,  şi “Luminătorii de Joi”  este a patra carte editată.    “Al cincilea anotimp” ar fi fost demumirea celui de al cincilea volum de poiezii, dar alţii i-au luat-o înainte  cu titlul. Acum domnul Lescu e în căutarea altui titlu… 

 Care au fost factorii în devenirea dvs ca poet?

 Lectura. Dar m-au determinat şi pedagogii care mi-au predat Limba şi Literatura.

 Care este autorul care v-a marcat copilăria?

La şcoală, cel mai mult m-au impresionat  scriitorii copiilor: Ion Creangă şi  consăteanul meu Spiridon Vanghelii.

  Care teme prevalează în poeziile dvs?

În versurile mele, mai ales în cele din cântecele realizate  pentru interpreţi  prevalează tema veşnică- dragostea, desigur nuanţată  în diferite aspecte şi modalităţi de exprimare.

  Pentru care interpreţi aţi scris versuri?

Colaborând cu compozitorul -Saveliu Cojocaru, am scris versuri pentru Mariana Cepraga,  Boris Gîrlea şi regretatul Anatol Roşcovan. 

Colaborând cu compozitorul Dinu Matvievici, am scris versuri pentru studioul Şansa Ta de la Palatul de Cultură al Feroviarilor din Chuşinău.

 Care figuri de stil vă place cel mai mult  să utilizaţi  în poeziile dvs?

Pe de o parte sunt adeptul afirmaţiei că poezia nu poate exista fără metaforă.

Pe de altă parte sunt convins că dacă scopul suprem este să adăugăm mai multă substanţă metaforică uneori se minimalizează din calitatea textului.

  În care curent literar  consideraţi că vă încadraţi?

Vârsta nu îmi permite să fiu  modernist.  Eu rămân la idea că ne  putem exprima sentimentele  cu un vers cu rimă clasică tradiţională.

O viaţă legată de Universitatea de Stat

Interviu realizat de Vera Gogu

Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934)  absolvent al facultăţii de Litere a promoţiei anului 1956, doctor habilitat în filologie, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,  actualmente lector superior a Universităţii de Stat.

Vera Gogu: Cum artăta Universitatea de Stat în anul 1951, când eraţi primul an la facultate?

A.C.: Universitate era forte mica, toate facultaţile erau într-un singur bloc. Eram puţini   studenţi şi învăţam în doua schimburi.   În 1953 eram aproximativ 1000 de studenţi la   universitate.

V. G.: Cine din profesorii care v-au îndrumat v-au marcar personalitatea?

A.C.: Am avut mare noroc de profesori buni: Nicolae Corlăteanu, care m-a    remarcat şi mi-a fost conducătorul tezelor de licenţă şi doctorat, răposatul Vasile Coroban şi alţii graţie cărora am  obţinut  Diploma Magna cum Laude.

V. G.:  Care au fost cele mai grele momente din studenţimea dumneavoastră?

A.C.: Trecerile  de la o etapă la alta reprezintă momente grele pentru mine. Perioada sudenţească a fost dificilă din punct de vedere material, trăiam doar din bursă, de aceea lucram.

V. G.: Cine au fost colegii dumneavoastră de grupă?

A.C.: Regretatul Gheorghe Malarciuc, regretata  Elena Damian,  Raisa Suveică şi  Ion Eţcu.

V. G.:  Ce este prioritar în activitatea dvs didactică?

A.C.: Prioritatea mea este pregătirea pentru prelegeri şi împărtaşirea cunoştinţelor mele cu studenţii.

V. G.: Cîţi doctori habilitaţi şi doctori aţi pregătit până acum?

A.C.: Am  pregătit 5 doctori habilitaţi şi 34 de doctori în filologie. 

V. G.: Aţi ţinut prelegeri şi în alte universităţi ale lumii, care sunt ele?

A.C.: Am ţinut prelegeri la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Universitatea de Stat „M. V. Lomonosov” din Moscova, Institutul de Limbi  Străine din Minsk, Universitatea Provence-Marseille din  Franţa.

V. G.: Prin ce se deosebesc studenţii de peste hotare de studenţii Universităţii de Stat?

A.C.: În străinătate e prea mare libertineajul. Profesorii nu fac apelul cum se face în universităţile noastre, de aceea numărul celor care frecventează orele este mic. Deseori în convorbiri cu unii  studenţii din străinătate te convingi că ei nu stiu  atât de mult cât stim noi despre ei, despre istoria ţării lor.

V. G.: Ce le doriţi studenţilor şi profesorilor cu ocazia aniversării a 65-a  a Universităţii de Stat?

A.C.:  Profesorilor le doresc sănătate iar studenţilor le-aşi dori să facă cât mai   multe lecturi.

Aneta Grosu: “Nu aveam puterea de a ne lupta și solidariza cu anumiți oameni”

Interviu realizat de Sabina Popic

Promoția 1974-1979, Jurnalism, Universitatea de Stat din Moldova. Înfruntând toate adversitățile Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, studenții-jurnaliști au încercat să spargă zidurile cenzurii și să lupte împotriva comunismului. Era nevoie de curaj, calitate adeverită și  de jurnalista Aneta Grosu, care făcea parte din acea promoție. Despre cum au fost anii studenției în sistemul sovietic ne-a vorbit chiar dumneaei. 

Dna Grosu, cum a decurs prima zi la facultate?

Parcă eram un copil care merge prima oară la școală. Eram venită dintr-un sat de la nordul Moldovei, pentru prima dată fără părinți, într-o lume nouă, necunoscută. Din satul meu puteam ajunge la Chișinău doar cu trenul Ocnița-Chișinău. Respectiv, nu puteam călători în fiecare zi de-acasă până la universitate. Din acest motiv, m-au distribuit în caminul nr.7. Nu știu astăzi cum arată căminile, dar atunci erau un fel de casă, un loc în care se legau prietenii. Tot în prima zi am cunoscut și grupa a 3-a de la jurnalism, din care făceam parte.

 Ce obstacole ați întâmpinat pe parcursul anilor de învățământ, luând în considerare regimul totalitar de atunci?

Erau situații diferite. Dintotdeauna au existat probleme cu vorbirea în limba rusă, în special a celor veniți de la țară, care nu prea o cunoșteau. Erau multe discipline predate doar în rusă. Ne poticneam, desigur. Au fost cazuri care m-au făcut să înțeleg că trăim într-o țară nu tocmai democratică. Mai mulți colegi de ai mei au devenit victime ale acestei societăți pentru faptul că încercau să se opună acelui regim. Pentru un stil mai rebel, pe care îl aveau cei din grupa noastră, au convocat o adunare cu părinții la facultate, pentru prima și ultima dată. Au făcut-o ca să bage frică în părinții noștri, iar ei, ulterior, să ne poată stăpâni. De asemenea, unii erau exmatriculați nu pentru că nu cunoșteau sau aveau rezultate mai proaste la diferite discipline, ci pentru că încercau să se opună comunismului științific sau studierii unor discipline în limba rusă. Nu aveam puterea de a ne lupta și solidariza cu anumiți oameni. Au fost chiar și cazuri dramatice, când studenții erau alungați, iar rămași pe stradă, se pomeneau fără prieteni și toate aceste circumstanțe îi provocau la sinucidere. În plus, pe atunci se încerca racularea unor persoane la serviciile secrete. Lucrul ăsta se întâmpla într-un mod foarte brutal. De exemplu, aveam un coleg din regiunea Cernăuți, care nu asculta alte posturi de radio decât România. Și “careva” de la universitate, fără știrea și voia lui, își permiteau să intre în cămin la el ca să-l supravegheze, să vadă ce citește, ce posturi de radio ascultă. Băiatul ăsta n-a mai ieșit din probleme.

 Într-un regim atât de dur, de ce peripeții ați avut parte, pe o notă mai pozitivă?

Ce-i drept, de aventuri mereu am avut parte. Dacă să vorbim de cele pozitive, o să fac o retrospectivă. Eu încă din școală cunoșteam bine franceza. Când am venit la facultate, ne-au repartizat la o profesoară tânără, laborantă la catedră, care era vorbitoare de limba rusă și vorbea în franceză cu un accent străin limbii franceze. Eu nu mă puteam adapta la pronunția ei și râdeam întruna; nu puteam să-mi frânez râsul când auzeam cum pronunță. Și ea mă dădea afară de la ore. Atunci eu am prins gustul. Exact timp de o pereche puteai viziona un film. Astfel, imediat ce intra profesoara, făceam scene de râs, ea mă alunga afară și așa am vizionat, într-o perioadă scurtă de timp, toate filmele din oraș la ora de franceză. Pe urmă, era oricum mai greu să mă descurc la examen, deoarece femeia era ofensată de comportamentul meu, dar s-a trecut.

 Cum s-au reflectat studiile în cariera dvs.?

Eu cred că în cariera mea s-au refletat prieteniile care le-am legat la facultate, nu studiile. Eu până azi am relații foarte bune cu colegile mele de facultate, ne întâlnim periodic la evenimentele de familie. Exemplul lor de a-și trăi viața mi-au înlocuit orele de la universitate, ba chiar m-au ajutat mai mult. Eu întotdeauna încercam să pun pe primul plan copilul meu, dar nu cred că mi-a reușit. Am mari regrete că deseori munca mi-a răpit cea mai mare parte din timp. N-am realizat nimic excepțional ca să fi meritat sacrificiile.

 Care sunt avantajele și dezavantajele studenților-jurnaliști de acum față de cei ce au studiat în timpul sovietic?

Noi, de exemplu, n-am învățat nimic despre jurnalismul de investigație. Nu exista această noțiune atunci. Ce-i drept, nici acum nu avem jurnaliști de investigație. Deseori sunt nedumerită că facultatea trimite la stagii, la un ziar de investigație, jurnaliști care habar n-au de așa ceva. Eu am mari obiecții la felul cum universitatea pregătește jurnaliștii pentru muncă. Elementar, nu pot scrie o frază fără greșeli, n-o pot construi logic, n-au idee de surse, n-au responsabilitate. S-a întâmplat că am dat studenților și aparat de fotografiat, și numere de telefoane, și reportofon, iar ei dispăreau pentru câteva zile și nici nu sunau, cel puțin, să anunțe! Eu vreau să văd facultate mai aproape de jurnalism, de activitatea practică. Trebuie să fie selectați cei care într-adevăr vor să facă jurnalism. Din păcate, acum oricine poate învăța dacă are bani. S-a pierdut din farmecul acestei meserii. Le doresc studenților-jurnaliști să citească presă și să învețe limbi moderne, pentru că jurnalismul adevărat se face în altă parte decât Moldova, și să se implice cât mai devreme în domeniu ca să aiba timp să crescă profesional.

Mie frică de încă un eşec

Interviu realizat de Irina Bejenari

O istorie de viaţă ce te cutremură şi te lasă să reflectezi şi să preţuieşti altfel viaţa. La o vîrstă foarte fragedă şi-a pierdut vederea, dar a continuat să lupte mai departe. Este povestea Inei Cernei originară din satul Glinjeni, raionul Făleşti, care încă de mică a înţeles că soarta omului se află în mîinile Domnului. Si dacă soarta a lovit-o dintr-o parte, fericirea a venit din altă parte. Dumnezeu a înzestrat-o cu talent. Cîntă la fiecare festivitate din sat, iar pînă una alta lucrează ca maseoză la Centrul Comunitar ,, Nufărul Alb,, din satul de baştină. Pentru jurnalism are o dragoste aparte, şi chiar dacă nu a reuşit să urmeze această facultate nu renunţă cu una cu două la aceasta pasiune.

- Cînd s-a născut pasiunea ta faţă de jurnalism ?

- Încă din şcoală îmi placeau foarte mult lecţiile de limbă şi literatură romană, citeam şi foarte mult atunci, iar atunci cînd priveam televizorul îi spuneam mamei că vreau să fiu şi eu ca prezentatoarele de acolo. După ce mi-am pierdut vederea am înţeles că nu mai aveam şanse să ajung jurnalistă. O rugam pe mama să îmi citească ziare.

- Care rubrici, materiale îţi plăceau cel mai mult ?

- Am o plăcere deosebită să acult editoriale sau comentari. Admir maiestria jurnalistilor de a se juca cu cuvintele. Atit adevar ascund in unele glume. Deseori încerc si eu sa scriu asemenea materiale, doar ca ale mele sunt departe de cele din ziare.

- Cu toate astea  în 2008, ai aplicat la facultatea de jurnalism, de unde a venit această idee?

- Ideea a fost a mamei, ştia că îmi doream foarte mult să fac această facultate, şi în primăvara anului 2008, ea a insistat să aplic la jurnalism, tot ea a fost cea care ma încuraja şi era sigură de succesul meu. Am avut succesul şi am trecut concursul.

- Totuşi, în acelaşi an ai şi abandonat facultatea. Care a fost motivul?

- Nu am abandonat de bună-voie. Chiar dacă îmi era ceva mai greu decît colegilor de acolo, îmi plăcea ceea ce făceam. Depuneam mult efort ca să fiu în rînd cu ceilalţi. Problema cea mare era că nu mă puteam deplasa de una singură, iar ca să plătesc un însoţitor era costisitor. Plus că mai aveam nevoie şi de un calculator performant, adaptat pentru oamenii nevăzători. Am conştientizat că nu le pot cere aceatsa părinţilor. Ştiam că era peste puterile lor. Eu totuşi le sunt recunoscătoare că au luptat foarte mult pentru viaţa mea. Decizia să renunţ am luat-o singură, chiar dacă nu mi-a fost uşor.

 - Ce a urmat după facultate?

- M-am reîntors la activitatea mea de odinioară. Zilnic mă aflam printre copiii internaţi la  centrul comunitar, unde eu sunt angajată ca maseoză. În zilele de sărbătoare cîntam sătenilor la concerte.  Sunt activităţile pe care le fac pînă în  prezent şi le fac cu plăcere. Acestea, m-au ajutat să trec oarecum peste acel eşec.

- Acum ştiu că ai un calculator performant. Nu te-ai gindit să aplici din nou la facultatea de jurnalism?

- Da, am primit cadou calculatorul la care visam, doar că la jurnalism nu o să mai dau a doua oară. Mie frică de încă o dezamazire. Două eşecuri ar fi prea mult pentru mine.

- Ce s-a întîmplat cu acea plăcere de a asculta şi de a scrie editoriale, comentarii? A dispărut odată cu dezamăgirea?

- Nu, a devenit o tradiţie ca în zilele de duminică, mama să-mi citească articolele preferate din săptămînalul nou apărut. Cît despre cele pe care le scriu, încerc să fur de fiecare dată cîte ceva nou de la jurnaliştii profesioniştişti. Părinţii şi colegele de lucru le citesc cu plăcere.