O sărbătoare ratată

de Irina Bejenari

E joi, și ar trebui să fie o zi reușită, pentru că am dormit mai mult ca deobicei, pentru că am perechi abia la 11:10 și am în dotare um material (bun după părereaa mea) pe care urmează să-l citesc la ore, dar parcă ceva tot nu e bine. Motivul e că azi se sărbătorește “ Ziua Studentului”, iar eu studentă în anul III nu ar trebui să fiu aici.

Intru pe poarta universității unde, pe ici-colo se zărește cîte un student rătăcit. Nu mai e nici pe departe buna dispoziție care te încarcă cu energie pentru întreaga zi. Și cînd mă gîndesc că azi văd toate astea doar din cauza că ieri nu am fost destul de inspirați să găsim un argument plauzibil care  să-l convingă pe dmn-ul Vlad Madan  să ne elibereze de la ore. Iar acum, poftim, suportăm consecințele.

Pe pragul universității, reporterul unei televiziuni încerca să facă un material la această temă. Surprinsă și ea că încă a mai găsit studenți pe aici, se apropie de cîțiva dintre ei.  “ De ce ați venit azi la facultate?”, a răsunat vocea jurnalistei. Pentru un moment au tăcut toți. Apoi unul dintre ei răspunde pe un ton supărat :      “ne-au impus! ”, și au intrat toți în universitate. Era lesne de înțeles că studenții nu au azi chef de vorbă.

De cum am intrat în bloc, ceasul din hol, care ne întîmpină în fiecare dimineață mi-a amintit că nu mai am timp de zăbovit și că trebuie să mă grăbesc dacă nu vreau să fi venit degeaba la facultate. În auditoriu tăcere. Suntem pregătite să începem ora, tocmai 5 studente. “ Să știți că nu mai facem azi perechi. Ori nu vine profesorul, ori dacă vine ne dă voie să plecăm acasă” a spart tăcerea colega de lîngă mine. La care altă colegă din banca vecină o contrazice: “ Nu e genul dmn-ului Madan. El ar face lecția și cu un singur student”. Aici se încheie discuția, nimeni nu mai are nimic de adăugat, dar toți așteaptă să vadă cine are dreptate. Sună! Iar odată cu acesta, mereu punctual intră și profesorul. Cu un comportament fires, ne salută și începe să facă apelul. Avea să pună mulți de “a”. Cu toate astea arată că nu-l prea deranjează frecvența redusă de azi. Mi-am dat seama că o să facem prechile de la sunet pînă la sunet, fără careva exepții. Am citit materialele ca de obicei, iar pentru ora a doua ni se propune să vizionăm un film. Acceptăm, pentru că nu avem de ales. “ Lilia 4ever, e un film foarte bun, merită să-l vizionați. și cel mai important, atrageți atenția la cadrele filmate și la posibilitățile ce se puteau folosi”, ne explică  profesorul ce urmează să facem. Privisem acest film încă din liceu și știam că e unul interesant, dar și foarte lung. Cu gindul că va trebui să stăm la facultate încă mult și bine, filmul mi se pare azi unul lipsit de interes. De aceeași părere sunt și colege. Trecînd de cîteva ori prin audiotoriu, o profesoară ne întreabă în șoaptă “ Fetelor, ce-ați venit voi azi la ore?”. Zîmbim și plecăm rușinoase capul. Chiar așa, ce facem noi azi aici?...  Plictisite, cu capul sprijinit în mînă, privim spre televizor fără să înțelegem măcar ceva din acest film. Păcat, de altfel, pentru că știu că e foarte interesant. Azi suntem mai tăcute ca niciodată. Și doar din cînd în cînd, răsună vocea profesorului revoltat de comportamentul eroinei: “ Voi să nu fumați, să nu faceți așa, să nu răspundeți vînzătorului ca ea...”. E prima dată cînd așteptăm cu nerăbdare să se termine un film. Un sunet ne-a atras atenția. E telefonul dmn-ului Madan, care din cele vorbite am înțeles că trebuie să plece. Toate ne îndreptăm privirea spre dumnealui, și așteptăm fraza mult dorită. “ Vizionăm mai departe?”ne-a întrebat profesorul. “ Nu!”, am răspuns grăbit toate odată și pînă să apuce dumnealui să mai zică ceva, noi eram deja în coridor. Aici, dar și în toată universitatea nu mai e nimeni, decît vreun profesor ce se grăbește spre casă și femeile de serviciu. Cu gîndul la colegii ce au stat azi acasă îmi zic “e o sărbătoare ratată, sau poate nu... pînă deseară e încă mult, cine știe?...”